Nici controlul asupra datei la care administratia fiscala emite deciziile de impunere nu exista cu adevarat pentru a crea contribuabililor (in special persoane fizice) un orizont de timp in care sa se deplaseze la sediul organului fiscal pentru a intra in posesia deciziei de impunere. An de an, administratia fiscala intarzie comunicarea deciziilor de impunere si in special a celor care genereaza obligatia acesteia de a restitui sume de bani contribuabililor chiar daca exista termene auto impuse prin ordin al ministrului finantelor. Brusc insa riscul neemiterii la termen se muta pe umarul contribuabilului care trebuie sa urmareasca modul in care administratia fiscala isi indeplineste obligatia de comunicare a deciziilor de impunere.

Este de remarcat si un element aspect pozitiv privind normele mentionate mai sus. Un aspect criticat in raport cu prevederile cuprinse in art. 44 din Codul de procedura fiscala era faptul ca lipsea prevederea potrivit careia procedura de comunicare prin afisare se aplica doar in cazul in care celelalte modalitati de comunicare (inclusiv prin posta) nu au fost posibile. Textul ordinului presedintelui ANAF contine tocmai aceasta dispozitie ce lipseste din cod. Cu toate acestea Curtea Constitutionala fara a tine cont de prevederile ordinului mentionat mai sus care adauga la textul din cod declara prevederile alin. (3) ale art. 44 din Codul de procedura fiscala neconstitutional in masura in care procedura de comunicare a actelor administrative prin internet se realizeaza fara parcurgerea celorlalte modalitati de comunicare a actelor administrative. Acestea sunt, in succesiune, prezentarea contrbuabilului la organul fiscal, transmiterea actului prin intermediul unui functionar al administratiei sau prin comunicarea prin posta prin scrisoare recomandata.

Avand in vedere efectele deciziilor Curtii Constitutionale care se produc de la data publicarii deciziei in Monitorul Oficial administratia fiscala a corectat textul declarat neconstitutional. Asa cum era mentionat si in sistemul anterior prima procedura de comunicare este prin posta cu confirmare de primire. Numai daca aceasta procedura nu este posibila urmeaza a se derula cel de-al doilea mecanism de comunicare a actului administrativ. Acesta consta fie in remiterea acestuia de catre persoanele imputernicite ale organului fiscal sau prin prezentarea contribuabilului sau imputernicitului acestuia la sediul organului fiscal, daca se asigura primirea, sub semnatura, a actului administrativ fiscal, fie prin fax, e-mail sau alte mijloace electronice de transmitere la distanta, daca se asigura transmiterea textului si confirmarea primirii acestuia.

Doar in situatia in care comunicarea nu a fost posibila in aceste conditii se poate declansa procedura comunicarii prin publicitate astfel cum este detaliata in Ordinului presedintelui ANAF nr. 94/2006.

Modificarea realizata fara a avea proceduri detaliate va crea numeroase probleme administratiei in comunicarea actelor administrative. Textul modificat al art. 44 nu clarifica deloc procedura de comunicare in cazul nerezidentilor asa cum nu precizeaza semnificatia imposibilitatii comunicarii actului prin posta.

Dupa aceasta detaliere a procedurii de comunicare a actelor administrative ordonanta aduce si o completare a dispozitiilor art. 45 care statueaza in mod corespunzator faptul ca actul administrativ fiscal produce efecte din momentul in care este comunicat contribuabilului sau la o data ulterioara mentionata in actul administrativ comunicat, potrivit legii. in mod redundant in opinia noastra a fost adaugat un nou alineat care statueaza concluzia per a contrario a textului deja existent. Astfel, actul administrativ fiscal ce nu a fost comunicat potrivit procedurii prevazuta la art. 44 ce a fost analizata mai sus nu este opozabil contribuabilului si nu produce niciun efect juridic.

O categorie importanta de modificari vizeaza detalierea mecanismului de indreptare a erorilor materiale. Are loc astfel, rescrierea art. 48 din Codul de procedura fiscala definindu-se semnificatia termenului de eroare materiala, exceptii de la aplicarea acestei proceduri si mecanismul de indreptare inclusiv posibilitatea exercitarii cailor de atac impotriva refuzului administratiei de a efectua corectiile.

In sfera definitiei, fata de situatia anterioara, are loc o restrangere a acestei proceduri deoarece erorile sunt definite ca fiind doar greseli de redactare, omisiuni sau mentiuni gresite din actele administrative fiscale, cu exceptia acelora care atrag nulitatea actului administrativ fiscal, potrivit legii, sau care privesc fondul actului administrativ fiscal.

Asadar, erorile care vizeaza spre exemplu chiar inexistenta obligatiei de plata datorita necomunicarii unei decizii de impunere nu vor mai putea fi corectate pe aceasta cale ci doar prin exercitarea procedurii contestatiei potrivit Titlului IX din Codul de procedura fiscala sau in temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004. Chiar daca analiza naturii erorii poate fi subiectiva noul text al art. 48 exclude in mod imperativ actele administrative fiscale pentru care s-au exercitat caile de atac prevazute de lege, iar solutia este definitiva.

De asemenea, desi pe fond solutia aplicabila si in prezent era aceeasi s-a decis includerea precizarii exprese a faptului ca actul de indreptare a erorii materiale dar si eventuala decizie de respingere a cererii de indreptare a erorii materiale urmeaza regimul juridic al actului initial si pot fi contestate in conditiile legii in care putea fi contestat actul initial.

O dispozitie favorabila contribuabilului este introdusa intr-un nou articol 48 indice 1 care stabileste ca procedura de comunicare a actelor administrative, efectele comunicarii acestora si mecanismul de corectie a erorilor recent ajustate nu se aplica numai in cazul comunicarii deciziilor de impunere. Mecanismele prevazute la art. 44, 45 si 48 sunt aplicabile in toate circumstantele ce determina interactiunea cu administratia fiscala, asadar si in cazul procedurii compensarii si in cadrul procedurii executarii silite. Asadar, in mod explicit se stabileste faptul ca o eroare strecurata in cadrul procedurii de poprire a conturilor bancare se corecteaza nu printr-o contestatie la executare adresata judecatoriei pe raza careia se realizeaza executarea ci se poate corecta printr-o cerere de indreptare a erorilor.